Am mers la mai multi medici, acelasi diagnostic, aceeasi parere. Trebuie sa te operezi de urgenta!!! Stiam ca nu asta am de facut, ca sigur mai exista o alta solutie. Nu voiam sa renunt la rinichiul meu, nu voiam ca extirpand tumora sa risc ca apoi sa se imprastie in tot organismul (citisem si auzisem despre tot felul de cazuri) si nu voiam ca dupa operatie doctorii sa imi spuna ca e necesar sa fac chimio. Imi iubeam prea corpul astfel incat sa ii fac asa ceva. Doar asa cum a ajuns tumora aia in mine, asa o voi elimina.
Am inceput ceva tratament pe baza de plante, un regim alimentar strict pe baza doar de sucuri, legume si nuci. Ma simteam bine, energica si plina de sperante. Simteam ca asta e drumul meu spre vindecare. Am inceput sa gandesc pozitiv, sa citesc milioane de carti despre asta, despre alimentatia corecta, sa ma plimb mult in natura, la munte, in paduri, sa meditez, sa fac miscare, terapii complementare, sa ma bucur de viata, sa rad, sa merg in concedii la apa si aer curat. Chiar si sa imi culeg eu singura unele plante, verdeturi, fructe de la munte. Lucrurile se miscau bine. Eram fericita si multumita de ceea ce realizasem. Mergeam frecvent la controale si ea era tot acolo, dar macar nu evolua.
De la persoana agitata si nervoasa, ajunsesem linistita si pasnica. Eram mandra de evolutia mea, eram cineva si niciun doctor nu ma putea convinge ca trebuie sa ma operez, pentru ca eu stiam ce e mai bine pentru mine si corpul meu. Nu-mi era teama de tumora, cel putin asa credeam.
Renuntasem la job si toata viata mi-o dedicasem insanatosirii. Faceam toata ziua sucuri verzi presate la rece, gateam mancaruri vegane doar din alimente bio, foloseam doar detergent si solutii de facut curat bio, la fel produsele de ingrijire corporala, nu ma mai fardam sau vopseam parul, nu mancam in oras (aproape ca ajunsesem sa imi fie mila de cei care mancau toate porcariile pregatite in restaurant, pentru ca stiam ca ingredientele nu erau de cea mai buna calitate si nici gatitul lor nu era cel mai ortodox), ma intalneam cu prieteni dar in special in natura, incercam sa evit aglomeratia si poluarea si orice simteam ca imi poate provoca stres, chiar si prietenii toxici. Cumva luam decizii bune si tumora nu facuse decat sa imi schimbe viata in bine atat mie cat si celorlalti, care, de teama sa nu ma piarda, erau mai ingaduitori, mai draguti, mergeau mai mult la biserica (lucru care si pe mine m-a ajutat enorm, sa ma rog lui Dumnezeu si sa simt ca e cineva acolo care o sa ma ajute sa trec cu bine peste toate). Dar pe de alta parte, facusem o obsesie pentru tot. Daca mergeam la cineva si spala cu Domestos, mai ca imi era frica ca o sa ma intoxic. Sau intr-un concediu cand mergeam si nu mancam organic, ma gandeam ca cine stie ce o sa patesc, o sa imi mai creasca un picior :)) eram putin obsedata, agree. Si din obsesia asta a mea, intr-o zi m-am gandit ca as putea sa schimb mai multe la alimentatia mea, ca sa grabesc procesul de vindecare. Nerabdarea asta… In momentul acela iar a intervenit frica in viata mea, frica pe care pot sa spun ca am avut-o toata existenta mea. Primul an de cand am descoperit tumora a fost perfect. Dar deja de cand s-a instalat frica ca nu am facut destule ca sa ma vindec, frica ca poate gresesc undeva, au inceput si foarte multe cautari, agitatie, stres. Intr-un cuvant, ajunsesem de unde am plecat. De fapt, mai rau. Ajunsesem acolo unde incepuse boala. In frica, stres, neincredere. Ce am facut in continuare???