Visatoare, plina de viata, de dorinta, vesela, zambitoare si totusi ritmul de viata nebun, agitatia, asteptarile pe care le are societatea de la tine, teama ca nu te incadrezi, teama de esec, lipsa unui scop bine definit, o relatie esuata m-a transformat intr-un om stresat. Credeam ca stiu ce vreau de la viata, credeam ca sunt bine, credeam ca indiferent de supararile zilnice, urmatoarea zi va fii iar soare, chiar daca pe parcursul ei va disparea. Ma intrebam totusi cat timp va fii tot asa. Era posibil oare sa ai suparari aproape zilnic, sa te streseze jobul, aglomeratia, sa te enerveze iubitul, sa te preseze targetul la job, sa ajungi acasa si sa te pui in pat uneori cu ganduri, alteori prea obosita si sa adormi instant, dar a doua zi sa te trezesti bine si sanatoasa? Ei, eu asa credeam, ca pot sa imi traumatizez corpul si mintea la nesfarsit. Insa acel nesfarsit a venit intr-o buna zi, asa pe nepusa masa.
Eu, mie mi se intampla asta? Cum, de ce? Adica stiu ca m-am mai suparat, ca tot omul, dar nu-s depresiva, nu imi inec amarul in alcool (poate ca am mai baut si fumat peste masura ca tot omul secolului 21 si am mai si pierdut cateva nopti), mananc sanatos, zic eu, shaorma nu e in meniul meu de ani de zile. Ei, uite, asa s-a intamplat. Boala nu te intreaba daca poate veni, daca poti sa o duci si iti face o surpriza de te da pe spate. O tumora mare, dar mare, frate, pe rinichiul meu mic si sensibil…. Mda, greu de digerat! Ce faci in prima faza? Pleci ca nebuna prin oras si incerci sa intelegi ce se intampla. Mergi la cea mai buna prietena, ii spui, iti curg doua lacrimi si pleci mai departe cu gandurile pierdute, cu sufletul amortit, cu pamantul fugind de sub picioare. Zilele urmatoare alti doctori, acelasi diagnostic, aceeasi recomandare: Opereaza-te acum!! Nu mai amana, ca urmeaza Craciunul si nu te mai opereaza nimeni intre sarbatori! Prea multe vesti in cateva zile, mintea mea e prea plina ca sa mai inteleaga ce se intampla. Cu ce drept imi spune un doctor ca eu trebuie sa renunt la rinichiul meu? Ca asta ma va face bine? Ei nu stiu cate cazuri de persoane operate au fost, apoi a urmat chimio, apoi s-a extins totul??? Am si eu sentimente, oameni buni si imi iubesc corpul, nu vreau sa il traumatizez. Vreau sa fac ce e mai bine pentru el, pentru mine, pentru psihicul meu. Nu sunteti voi Dumnezeu ca sa imi dati un ultimatum! Ca sa imi spuneti ca daca nu ma operez in cateva zile, va fii prea tarziu pentru mine. Si cu sufletul meu cum ramane? Nu vedeti ca e speriat, ranit? De ce nu va preocupati si de el, de ce prioritatea voastra este doar sa taiati si sa nu fiti umani macar putin? Sa ma ascultati, sa discutam, sa luam decizii impreuna?
Am nevoie de timp de gandire.