Dupa cum va spuneam data trecuta, a inceput nebunia in viata mea, din toate punctele de vedere. A inceput frica de boala, frica de a-mi trata boala, alte frici intense si agonie. Am cautat nutritionisti, doctori, terapii complementare, in speranta ca ma vor ajuta sa ma vindec. Un regim mai strict, bazat doar pe legume crude si atat. Masaje, reiki, theta healing si multe altele credeam ca ma vor ajuta sa imi redobandesc echilibrul emotional si al corpului. Stiam ca undeva am gresit si de asta nu ma fac bine si voiam sa caut cauza. Dar mama mi-a spus:,, ai incredere in Dumnezeu doar si cauta in interiorul tau, nu in afara ta! Nimeni nu te poate ajuta, doar tu.,, N-am crezut-o. Asa ca am apelat la biorezonanta, bioenergie, alte voodoo-uri, psihoterapeuti, medicina germanica, cautand in disperare o solutie. Faceam atat de multe, incat nu imi mai ajungea timpul pentru mine propriu zis. Si daca meditam si ma rugam era un stres, pentru ca nu mai apucam sa-mi termin restul treburilor. Iesitul in natura sau cu prietenii se rarise. Mancam doar frunze si alte bazaconii (sanatoase de altfel), dar eram deja suprasaturata de ele. Uram oamenii care mancau de toate pentru ca eu deja aveam mai mult de jumate de an de cand mancam doar raw vegan si fara fructe, doar strict legume. Intr-o buna zi am inceput sa mananc mai mult, tot mai mult, pentru ca nu ma mai saturam cu putinul si am ajuns sa mananc compulsiv. Nu mai tineam cont de regimul meu, bagam in mine si paine si multe alte lucruri nepermise si ajungeam sa mananc non stop pana mi se facea rau. Apoi ma simteam vinovata si plangeam. Era clar ca nu era atitudinea potrivita pentru a-mi trata problema de sanatate. Ajunsesem la psiholog sa ma ajute, dar raspunsul a fost: doar tu te poti ajuta. Cuuuum? Incercam sa ma iubesc asa cum sunt, sa-i multumesc universului pentru ce ceea sunt, ce am etc, meditam, ma rugam, dar dupa scurta vreme iar cadeam in ,,depresie,, sa-i zicem. Nu stiam cum sa ies din situatia asta. De vesela eram vesela, incurajam pe toata lumea, dar cand ma prindea iar stresul si frica, era bai mare. Si cand ma gandeam ca am de mers la doctor sa imi fac ecografia periodica, frica ma ingheta (ceea ce nu pateam inainte). Pana intr-o zi cand am observant o modificare la tumora, crescuse si destul de bine. Am ramas putin traumatizata. Nu-mi venea sa cred ca nu functionase ceea ce faceam. Dar totusi, atata frica, neincredere, agitatie, vinovatie era clar ca o sa ma ajunga din urma. La un moment dat ma simteam si prost ca nu imi mai castigam singura existenta. Atunci am inceput sa fac torturi raw vegan acasa. Castigam o suma frumusica pe luna si era o pasiune care imi facea sufletul sa zburde de fericire. In paralel am inceput sa si pictez. Dar eram prea stresata din cauza bolii incat sa fac fata acestor pasiuni cum se cuvine, asa ca le-ar transformat si pe ele intr-un alt stres. In mod normal, o pasiune iti ia gandul de la boala si altele, dar cum eu si castigam bani din ele, eram deja preocupata ca nu castig suficient pentru a-mi acoperi cheltuielile cu tratamentele, terapiile si toate cele. Sotul meu ma intretinea, ai mei ma ajutau si ei, dar eu ma simteam vesnic ca si un ghimpe. Mi se parea ca trece timpul pe langa mine si nu fac nimic util, nu fac copii, nu fac bani, nu invat ceva nou, doar caut solutii in carti si la terapeuti ca sa ma fac bine si culmeaaaa nici macar nu ma vindecam.
Intr-o zi sotul meu mi-a propus sa mergem intr-un concediu exotic cu cativa prieteni. Mi se parea scumpa excursia, eram stresata de zbor, ca da, mi-era frica si de zbor (si uite asa se adauga frici peste frici), nu stiam care mai este situatia cu tumora pentru ca eram prea traumatizata sa merg la doctor sa fac o ecografie sau un CT. Pana la urma am acceptat sa mergem, desi inainte mersesem cateva ore la psiholog pentru frica mea de zbor. Se putea altfel? 😛
Aveam deja dureri de rinichi destul de mari, greturi, dureri de picioare de cateva luni, nici nu stiam daca excursia era potrivita pentru mine. Dar cu un constient echilibrat, plin de optimism, trezindu-ma in fiecare dimineata o invingatoare si cu un subconstient plin de frica si spaima (stiam ca subconstientul e undeva la 95% si constientul la 5% cand vine vorba de importanta gandirii noastre, deci cumva era cam falsa starea mea pozitiva, era de suprafata, dar nu stiam cum sa accesez subconstientul ca sa-l schimb) am pornit la drum. Spre Guadeloupe, o zona minunata din Caraibe.